ORIGINEA ŞI AŞEZAREA PE TERITORIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI

Profesor GHEORGHE IANCOV,
Liceul Teoretic „Traian Lalescu” Reşiţa &
Profesor ANA-RUJA IANCOV,
Şcoala cu clasele I-VIII Nr.7 Reşiţa

Capitolul I. ORIGINEA ŞI AŞEZAREA PE TERITORIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI
A CROAŢILOR


În primele secole ale erei creştine slavii populau un teritoriu vast ce se întindea de la Labe (Elba) până la Volga superioară şi de la ţărmul Mării Baltice până la cursul mijlociu şi inferior al Dunării şi Marea Neagră . În izvoarele din perioada secolelor I-VI, sunt menţionaţi sub nume de „venezi”, „auţi” sau „sclavini” .
Începând cu secolul IV apar primele migraţii . În funcţie de zona europeană spre care se îndreaptă şi aşază, se conturează trei mari ramuri ale slavilor : răsăriteni, de apus şi sudici .
Ramura sudică a acestora în secolul VI e în trecere prin teritoriul vechii Dacii, iar în primii ani ai secolului VII trec Dunărea, populând o însemnată parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din N-V ei .
În ceea ce-i priveşte pe croaţi, conform scrierilor lui Constantin Porphyrogenetul, aceştia sunt aşezaţi de împăratul bizantin Heracliu (610-641) în calitate de „foederaţi” cu misiunea de a apăra provinciile imperiului în faţa primejdiei avare . Teritoriile pe care s-au aşezat au reprezentat provinciile romane Dalmaţia, sudul Panoniei până la Marea Adriatică .
Nivelul de evoluţie al perioadei se caracterizează prin existenţa obştilor săteşti din punct de vedere al vieţii economice şi a triburilor ca primele forme de organizare politică . Fiecare trib ocupa un district delimitat cu precizie şi era organizat pe principiul democraţiei militare . Istoricul bizantin Procopius, referindu-se la funcţionarea democraţiei militare, afirma că „acest popor nu este condus de un singur om, ci trăieşte din timpuri străvechi în democraţie, judecând în comun tot ce le este folositor sau dăunător” .
Apariţia statului întârzie, întrucât – fiind aşezaţi la marginea de apus a Balcanilor – au fost nevoiţi să lupte pentru independenţă împotriva avarilor, ducilor bavarezi, regilor longobarzi şi a francilor . Mai mult chiar, la sfârşitul secolului VIII teritoriile croate sunt cucerite de Carol cel Mare .
În acest context politic sunt declanşate, începând cu 799 răscoale antifrance . Semni-
ficativ în acest sens este lupta condusă de cneazul Liudevit de la N de râul Sava din perioada 819 – 822 .
Începutul procesului de formare a statului medieval croat este legat de dezmem-
brarea Imperiului Carolingian, când începe unificarea triburilor croate sub autoritatea cneazului TRPIMIR (845 – 864), proces care se încheie la începutul secolului X .
În secolul XI puterea regelui se reduce mereu, acesta devenind din ce în ce mai mult doar „primul între egali” . Această situaţie politică este urmarea creşterii puterii nobililor locali, dar şi a situaţiei externe dificile prin pierderea aproape a întregului litoral în favoarea Veneţiei cu excepţia localităţii Rieca (Fiume) . Consecinţa slăbirii puterii centrale face posibilă pierderea independenţei ţării care în 1102 trece sub regalitatea maghiară, care se va menţine circa patru secole .
Cultura croaţilor acelei perioade, ca de altfel şi a celorlalte popoare slave din Balcani, este strâns legată de credinţă . În ceea ce priveşte creştinarea lor, aceasta se realizează sub influenţa creştinismului bizantin, neacceptând pe cel occidental care a încercat să se impună odată cu cuceririle prin filiera germanică . În acest sens se remarcă activitatea de creştinare a slavilor de apus şi sudici a lui Kiril şi Metodiu . Aceştia sunt trimişi de împăratul bizantin în Moravia la cererea regelui Ratislav (846 – 870) . Kiril a tradus în limba slavă scrierile religioase . După moartea lui Metodiu în 885, ucenicii săi au fost alungaţi din Moravia, găsind refugiu în Croaţia, Macedonia şi Bulgaria . În Macedonia au redactat varianta simplificată a traducerilor religiase în slavă, pe care în cinstea lui Kiril au denumit-o „čirilică” . Viaţa politică a aristocraţiei croate fiind legată mai mult de modul de viaţă apusean, impune în cele din urmă modelul religios apusean . Astfel în 925, atunci când cneazul croat Tomislav este proclamat rege, aristocraţia croată recunoaşte biserica creştină apuseană ca biserică de stat .
Aşezarea croaţilor în România s-a realizat în mai multe etape . Primele sosiri ale acestora nu pot fi menţionate cu exactitate din lipsă de izvoare care să ateste plecarea lor din Croaţia . Pe baza situaţiei social-politice din Croaţia şi a corelării cu alte izvoare putem aprecia că aceasta a avut loc în cursul secolului XIII, întrucât în 1333 localitatea Caraşova (reprezentativă pentru croaţii din România) există conform „Dicţionarului localităţilor din Transilvania” al lui Coriolan Suciu . Se ştie că la începutul secolului XII Croaţia intră în structura statului maghiar . Dacă la început a beneficiat de o largă autonomie internă, cu timpul aceasta se reduce . În acelaşi timp are loc procesul de înnobilare a maghiarilor în Croaţia, proces însoţit de deposedarea de pământ a ţărănimii libere croate şi aservirea acesteia, fapt ce duce (ca de altfel şi în alte zone) la plecarea celor ce n-au acceptat noua situaţie .
Localităţile croate din această etapă a stabilirii în România se află pe Valea Caraşului (lângă municipiul Reşiţa) în judeţul Caraş-Severin, aproape de Vojevodina (Serbia) unde trăieşte şi o comunitate croată .
A doua etapă a stabilirii în România o reprezintă croaţii veniţi în secolul XVI şi aşezaţi în Recaş (judeţul Timiş) . Şi despre aşezarea acestora putem vorbi într-un context politic mai larg . La sfârşitul secolului XV cea mai mare parte a Croaţiei intră sub stăpânirea otomană . Pe plan social-politic intern sultanii adoptă aceeaşi politică ca a regelui maghiar . Oferă pământ turcilor loiali în teritoriile cucerite prin deposedarea localnicilor, mulţi preferând pribegia .
Al treilea moment al venirii şi aşezării pe teritoriul actual al României este cel de la începutul secolului XIX prin aşezarea croaţilor în zona Jimbolia (judeţul Timiş) . Croaţii veniţi reprezintă familii nobile cu locuitorii satelor ce-i aveau pe domeniul feudal, care au primit pământ pe teritoriul românesc în schimbul pământului cedat pentru interesele militare ale Imperiului Habsburgic .
Numărul celor aşezaţi pe aceste meleaguri nu se cunoaşte cu exctitate . Recensămintele populaţiei realizate în Imperiul Habsburgic şi asumate de istoricul şi omul politic Erhler în secolul XVIII menţionează o cifră ce depăşeşte 10000 de locuitori de etnie croată . Acest număr se menţine până în a doua jumătate a secolului XIX . În cursul secolului XX se înregistrează fenomenul de scădere demografică determinat de schimbările social-economice şi politice din zonele în care se aflau satele croate: migraţia spre oraşe, căsătorii mixte, emigrarea (plecarea în străinătate) etc . Astăzi numărul croaţilor din teritoriile numite e în jurul a 7000 de suflete .

Capitolul II. ELEMENTE IDENTITARE ALE
CROAŢILOR DIN ROMÂNIA


După cum am menţionat deja, localitatea reprezentativă a croaţilor e atestată încă din 1333 . Abia peste un veac, 1433, în “Monografia Banatului” din 1935 a lui Ioan Lotreanu este atestată localitatea Rafnic şi, spre sfârşitul secolului al XVI-lea (1598), localitatea Lupac . În perioada secolului următor, documentele vremii consemnează celelalte localităţi . Explicaţia numărului mic de localităţi pentru primele 3 secole de existenţă pe noile meleaguri trebuie căutată în nevoia unui timp de adaptare, aşezarea în zone mai ferrite (în apropierea pădurilor) şi, ulterior, căutarea de zone favorabile unui trai mai bun . De altfel aşezările actuale (s.n. – cele consemnate de izvoare) se află de-a lungul râului Caraş, a păraielor acestuia, între dealuri .
Raportată la fenomenul social-economic, creşterea numerică a satelor odată cu sfârşitul secolului al XVI-lea înseamnă extinderea şi-n această zonă a politicii de înnobilare a nobilimii maghiare de puterea regală, concomitent cu încetarea organizării proprii sub forma obştilor săteşti . În acest sens, în lucrarea lui Ioan Lotreanu deja citată, este consemnat faptul că “Ioan Nyakazo şi consorţii se opun la introducerea în posesiune a lui Andrei Barcsay” a hotarului localităţii Lupac.
Locuinţele sunt realizate din piatră (sate de pe Valea Caraşului) şi lemn, cu acoperişul din şindrilă până în epoca contemporană, când materialul de construcţie devine cărămida şi ţigla . Predominau case cu o singură cameră şi bucătărie, adesea cu vatră şi puţine dependinţe .
Limba croaţilor din zona Banatului Montan este un dialect croat arhaic bine conservat (fiind unul din cele 3000 de dialecte cunoscute, conform etnologilor croaţi de azi) dat fiind faptul că limba croată literară s-a format ulterior plecării lor . Mai aproape de limba literară este limba vorbită de croaţii din zona Banatului de câmpie, care, aşa cum s-a menţionat, au plecat aproape sau chiar după consolidarea acesteia .
Familia croaţilor este una extinsă, care cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude din mai multe generaţii . În virtutea “obiceiului pământului”, bărbatul cel mai în vârstă este cel care ia deciziile vizând viaţa familială, ceilalţi membri ducând la îndeplinire acestea . De altfel, în cadrul familiei există o diviziune a muncii încetăţenită, la care sunt parte şi copiii încă din frageda copilărie. Aceştia sunt antrenaţi mai întâi la munci gospodăreşti, iar ulterior şi la cele economice . În aceste condiţii, copilăria acestora se suprapune – în cea mai mare parte – cu activitatea din familie . Totuşi, erau antrenaţi la jocuri de copii pe câmp, când erau cu animalele la păscut, la treierat – în vremea treieratului în localitate – sau în sat în zilele de sărbătoare .
Succesiunea averii familiei se realiza, de obicei, spre unul din băieţi . De altfel, căsătoria era un angajament familial în care părinţii erau cei care căutau pentru fiul (fiica) lor o persoană care să răspundă criteriilor de avere în primul rând . Aproape în toate situaţiile acestea, căsătoria se realiza cu fete din sat sau din cel apropiat, dar din rândul comunităţii (excepţiile erau o “ruşine” până spre contemporaneitate) . Copiii care la căsătorie plecau din casă (de obicei fetele) primeau ca zestre o parte din averea părinţilor . Aceasta consta în bunuri mobile, iar cei mai înstăriţi cedau şi câteva jugăre de pământ .
Portul croaţilor diferă de la zonă la zonă . Cel din Banatul Montan are un specific aparte, fiind unic atât în zonă, dar şi în ţara de adopţie, precum şi în cea de origine . Specificitatea acestuia este reliefată de materialul predominant alb din care sunt confecţionate majoritatea pieselor sale componente , dar şi prin cusătura aplicată în care predomină negrul, alături de roşu, ca şi prin discreţia culorilor folosite pentru a întregi motivele florale, geometrice ale acestora . În ceea ce priveşte portul din zona Banatului de câmpie, acesta este în concordanţă cu cel din zona de plecare din Croaţia de azi, având influenţe evidente ale portului german şi maghiar (s.n. – satele din zona de câmpie sunt cu populaţii din toate etniile ) .
Ocupaţiile tradiţionale sunt agricultura şi meşteşugurile casnice . Pentru cei din zona de munte, au fost creşterea animalelor (ovine, taurine) şi pomicultura, iar pentru cei de la câmpie cultivarea pământului şi viticultura (Recaş) . De altfel sunt cunoscute în zonă practicile care s-au perpetuat până aproape în zilele noastre constând în vânzarea, în zona de câmpie, a fructelor pentru grâne prin transportul lor cu căruţa, ca şi aprovizionarea celor de la oraş cu laptele adus pe “jos” la Reşiţa, în perioada interbelică . Meşteşugurile casnice erau legate de muncile femeilor în casă, precum torsul, ţesutul pentru realizarea de materiale necesare membrilor familiei şi gospodăriei . Tradiţia menţionează (s.n. – fără a se păstra norme scrise) şi practica olăritului la începutul secolului al XX-lea la Caraşova . Ceea ce este însă sigur este mâncarea tradiţională “pecenka” (coptul cartofilor cu ceapă, slănină şi cârnaţi în vase de lut, în cuptor) .
Pe măsura evoluţiei societăţii, locuitorii s-au adaptat noilor situaţii . În acest sens, îi regăsim ca lucrători în tăiatul lemnelor în pădurile STEG-ului, UDR-ului, muncitori la fabricile din Reşiţa, mineri la Anina, Dognecea şi chiar în localitatea croată Lupac (unde a funcţionat exploatarea cărbunelui) .
Croaţii au venit pe aceste meleaguri cu credinţa lor catolică, pe care au menţinut-o până în prezent . La scurt timp după atestarea documentară a primei localităţi croate, în Caraşova funcţiona sediul protopopiatului catolic care avea în coordonare 11 parohii, aşa cum ne relatează Traian Simu, în lucrarea sa din 1939 “Originea caraşovenilor” (s.n. – denumire locală pentru etnia croată) . Viaţa religioasă intensă impulsionată şi de misiunile călugărilor franciscani, începând cu secolul al XVI-lea, a determinat finalizarea primei biserici din piatră şi cărămidă la Caraşova în 1712, iar la mijlocul secolului al XIX-lea existau biserici şi mai impunătoare încă în 3 localităţi . De altfel, la recensământul realizat în Banat în 1774 de autorităţile imperiale, sunt menţionaţi 4 preoţi catolici . Religiozitatea croaţilor a fost vie şi în perioada regimului comunist, când s-au construit 3 biserici (s.n. – de mici dimensiuni), având aprobări pentru alte destinaţii . Tot în acest spirit ar fi de menţionat şi faptul că fiecare familie are un sfânt, considerat protector, în cinstea căruia organizează, anual, un „praznic” pentru a-i mulţumi pentru ajutor, prilej cu care sunt invitate rude .
În volumul „Contribuţii la istoria învăţământului din Banat până în 1800” (1977, Bucureşti), prima şcoală publică este atestată la Caraşova în 1722 . În cursul secolului funcţionează şcoli în toate localităţile . Prima şcoală se leagă de numele lui Mihai Lovinitsch, care era şi preot . În statistica recensământului realizat în Banat în 1774 de autorităţile Imperiului Habsburgic, sunt menţionaţi 2 învăţători care nu erau şi preoţi . Şcolile erau confesionale, iar învăţământul era organizat în limba maternă . Această formă de organizare a învăţământului s-a menţinut până la „reforma” din 1948 .
Un impuls în această direcţie l-a reprezentat Convenţia româno – iugoslavă din 1933 în problema învăţământului, în baza căreia s-a realizat schimbul reciproc de dascăli între cele 2 ţări . În acest sens, până la al doilea război mondial au funcţionat învăţători de la Zagreb în şcolile croate din România .

Capitolul III. ISTORIA COMUNITĂŢII NAŢIONALE CROATE ŞI EVOLUŢIA RELAŢIILOR
EI CU CELELALTE COMUNITĂŢI

Din momentul venirii şi aşezării lor pe actuala vatră de locuire, croaţii s-au supus de-a lungul timpului deciziilor politice ale puterilor sub autoritatea cărora se aflau aceste teritorii: regalitatea maghiară, Imperiul otoman, Imperiul Habsburgic şi, din 1867, austro-ungar .
Edificatoare în acest sens sunt consemnările izvoarelor din lucrările referitoare la destinaţia hotarelor localităţilor croate . Astfel, în „Monografia Banatului” din 1935 a lui Ioan Lotreanu se menţionează că „în 1392 regele maghiar Sigismund donează cetatea (s.n. – e vorba de localitatea Caraşova care avea cetate de apărare) lui Nicolae Pereny”, iar în 1597 principele Sigismund Bathory „donează lui Andrei Barcian, căpitan al Caransebeşului apud Crasso (s.n. - Caraşova), care acum pentru prima dată a fost eliberată de sub turci”, iar în perioada austro-ungară era parte a STEG-ului . În aceeaşi lucrare se menţionează că hotarul localităţii Lupac „în 1885 trece în posesiunea căilor ferate austro-ungare” .
Din cele menţionate, se desprinde concluzia că localităţile croate din zona Caraşului se aflau sub administrarea directă a cancelariei regale maghiare, respectiv a curţii imperiale de la Viena . Starea aceasta de fapte a determinat o situaţie socială a locuitorilor croaţi relativ mai bună, comparativ cu cea a celor aflaţi pe domeniile nobiliare . Această situaţie politică explică, în parte, şi tăcerea „documentelor” referitoare la mişcări populare cu revendicări de ordin social . Singurele menţiuni se referă la demersuri ale preoţilor şi învăţătorilor satelor, vizând păstrarea identităţii naţionale prin menţinerea şcolilor cu predare în limba maternă, lucru pe care l-am menţionat în capitolul anterior .
După 1918, prin unirea cu România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, urmare a actului de la 1 decembrie de la Alba Iulia, croaţii din Banat au intrat sub administraţia românească . Acest lucru s-a realizat cu o anumită întârziere faţă de celelalte zone, ca urmare a situaţiei politico-militare din Banat după primul război mondial . Includerea în componenţa statului român s-a petrecut în 1919, iar satul Checea din vestul Banatului de câmpie abia în 1924 .
Condiţiile democratice oferite de Constituţia României din 1923 manifestării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au permis manifestarea politică şi a minorităţilor . În acest context s-a constituit Partidul sârbo-croat care a avut influenţă îndeosebi asupra croaţilor din Banatul de câmpie . Activitatea obştească a lui Adam Miksič încă din perioada anterioară a permis acestuia ca din partea partidului sârbo-croat să fie ales parlamentar, astfel încât în perioada 1938-1939 să reprezinte în Parlamentul de la Bucureşti pe croaţii din România .
Statul de drept instaurat după 1989 a oferit al doilea moment favorabil manifestării politice a comunităţilor etnice pentru păstrarea, conservarea şi promovarea identităţii etnice în cadrul multiculturalismului . În acest context se înscrie şi activitatea Uniunii Croaţilor din România care prin deputatul său în Parlamentul României, în persoana profesorului Mihai Radan, promovează interesele comunităţii croate din ţară .
Referindu-ne la relaţiile comunităţii croate cu celelalte comunităţi, acestea sunt evidente la croaţii din localităţile timişene, care – aşa cum am mai precizat – sunt populate cu locuitori aparţinând şi etniei române, precum şi sârbe, germane şi maghiare, etnii ce au convieţuit şi convieţuiesc paşnic . Rezultatul acestei convieţuiri este concretizat în influenţe reciproce despre care s-a făcut referire în capitolul anterior .
Cât priveşte croaţii din aşezările zonei Caraşului, cu excepţia municipiului Reşiţa, acestea sunt aproape în totalitate locuite de etnici croaţi . În schimb hotarele lor se învecinează în toate părţile cu sate româneşti . Istoria a consemnat nu doar linişte etnică, ci şi relaţii de cooperare care au ca rezultat interferenţe lingvistice şi culturale româno-croate cu influenţe reciproce . În acest sens ar fi de menţionat:
• interferenţe lingvistice reciproce, precum cuvinte de origine română în vocabularul croat, cum ar fi: nume de familie (Vlasici, Haţegan), nume de munţi (Vlahobreg), termeni păstoreşti (kurastra – primul lapte) etc sau cuvinte de origine croată în vocabularul limbii române, precum: nume de familie (Miloş), toponime (Reşiţa), diferite legume al căror nume apar ca regionalisme în Banat (paradaisă – pătlăgeaua roşie, crumpi – cartofi etc);
• influenţe reciproce în obiceiuri, tradiţii, despre care s-a scris în capitolul anterior;
• respectarea sărbătorilor religioase ţinute de români cu mult înaintea atestării în România a calendarului gregorian . Elocventă în acest sens este expresia „Sveti Mikola vlaški” – Sfântul Nicolae românesc, care atestă ideea că etnicii croaţi sărbătoresc ambii sfinţi, preluându-i de la români şi nu de la alte etnii .

Capitolul IV. CONTRIBUŢIA MINORITĂŢII CROATE LA
PATRIMONIUL COMUN


Este binecunoscut faptul că Banatul (s.n. – zona de locuire a croaţilor din România) a fost inclus în componenţa Imperiului Habsburgic încă din 1718, ale cărui autorităţi - considerând provincia drept un bun dobândit - n-au luat în considerare nici un titlu de drept privat ori public anterior cuceririi . Astfel au trecut provincia sub autoritatea nemijlocită a forurilor centrale vieneze, fapt ce a permis locuitorilor să beneficieze, între altele, de legislaţia austriacă ce se afla în acea perioadă în plin proces al reformismului luminat care, pe plan interetnic, din punct de vedere juridic, a eliminat privilegii, diminuând surse de dispută, creând condiţii de convieţuire paşnică . În acest cadru fiecare comunitate etnică a avut posibilitatea de a se afirma, contribuind de-a lungul timpului la patrimoniul cultural comun .
Baza acestuia o reprezintă creaţiile populare . În categoria acestora se înscriu povestitorii populari în limba croată . Din rândul acestora se remarcă povestirile lui Ivan Beneduk din satul Tirol, apreciate de specialişti atât în ceea ce priveşte intriga povestirii, cât şi limbajul folosit . Povestirile lui Đuređ Filka din Caraşova (s.n. – 6 dintre ele publicate în culegerea lui Balint Vukov „Cvjetovi mečave”) , prin conţinutul lor, dovedesc o relaţie prietenească faţă de celelalte etnii cu care croaţii veneau în contact .
În aceeaşi culegere se regăsesc şi 7 povestiri ale lui Ivan Jigmul din Nermed, creaţii ce, prin tematica lor, evocă dragostea faţă de tradiţiile populare natale . Pleiada povestitorilor populari croaţi este întregită de povestitoarea Katarina Margetici din Radna (Lipova) , mănăstirea catolică din localitate fiind un loc de întâlnire a creatorilor populari cu ocazia hramului acesteia de Sfânta Maria Mică .
O altă dimensiune a patrimoniului cultural a reprezentat-o activitatea corală, în care se remarcă învăţătorii satelor . În acest context Ivan Iankulov, originar din Recaş, este cunoscut ca primul preşedinte (din 1888) al corului croat al „şocaţilor” (s.n. – denumirea croaţilor din localitate) . Din 1928 dirijorul corului din localitate devine învăţătorul Stjepan Vaskovici . În prezent corul fiinţează în cadrul bisericii catolice din localitate şi reuneşte membrii etniilor germană, maghiară şi croată, având în repertoriu cântece ale tuturor acestor etnii .
De altfel colaborarea etniei croate cu celelalte etnii cu care convieţuieşte este o constantă a activităţii reprezentanţilor acesteia de-a lungul timpului . Elocventă în acest sens este activitatea lui Adam Miksici din satul Checea (s.n. – aceeaşi persoană cu cea a deputatului din 1938-1939 în parlamentul României) care în 1928 a fost ales preşedinte al comunităţii catolice din comună, funcţie în care va rămâne până la instaurarea comunismului, timp în care va acţiona pentru promovarea şi păstrarea valorilor naţionale ale etniilor pe care le reprezenta .
Pe aceleaşi coordonate s-a înscris şi activitatea intelectualilor croaţi de-a lungul vremii, care în activitatea lor cotidiană - de învăţător, profesor, profesor universitar, avocat, notar, actor etc - în colectivităţile în care au activat şi activează n-au ajuns în situaţii „limită” cu colegii de alte etnii . Mai mult chiar, acţionând pentru promovarea valorilor naţionale proprii, n-au ezitat să respecte valorile celor cu care au convieţuit . Elocvente în acest sens ar fi cel puţin două exemple: unul din perioada interbelică al învăţătorului Stjepan Vaskovici care în perioada 1919-1930 a predat în satul Recaş pe rând, în limba croată, germană şi maghiară, iar celălalt în contemporaneitate reprezentat de regizorul şi directorul de etnie croată Ioan Cojar al Teatrului Naţional din Bucureşti, care a condus cu măiestrie mulţi ani prestigiosul colectiv de actori .
Viaţa spirituală a croaţilor din România datorează mult şi unor intelectuali, îndeosebi preoţi, de alte etnii care au activat în mijlocul lor şi s-au identificat cu timpul cu ei, acţionând pentru a le păstra specificul naţional . Elocventă în acest sens este activitatea preotului dr. Aleksandar Berkovici, de etnie maghiară, care între 1924 şi 1932 a fost paroh în satul Rafnic . Activitatea lui a fost pusă în slujba etniei, printre altele, pentru faptul că a introdus în serviciul divin graiul croat local şi limba croată, fără a afecta rolul limbii latine . De asemenea a adus , cu aprobarea autorităţilor române, cărţi în limba croată pentru uzul elevilor .

Capitolul V. PERCEPŢII RECIPROCE ÎN IMAGINARUL COLECTIV ÎNTRE
COMUNITATEA CROATĂ ŞI COMUNITĂŢILE DE ALTE ETNII


Aşa cum s-a mai făcut referire şi în capitolele anterioare, de-a lungul existenţei sale pe aceste meleaguri comunitatea croată din România a avut numai relaţii paşnice cu etniile cu care a intrat în contact, cu populaţia majoritară . Această realitate istorică a generat percepţii pozitive faţă de cei cu care au intrat în dialog .
Elocvente în acest sens sunt baladele, jocurile sau cântecele din folclorul croat care s-au păstrat ca urmare a muncii de culegător de folclor a profesorului Ivan Birta şi se regăsesc în lucrarea acestuia „Karaševci”, apărută în 1933 la Bucureşti .
Pentru că referirile din culegerea de folclor au ca obiect şi subiect localităţile croate din Banatul Montan, localităţi care se învecinează doar cu cele locuite de români, cele ce-i cuprind pe aceştia sunt semnificative . Cât priveşte elementele de conţinut ale creaţiilor populare croate, acestea au în vedere o gamă largă de aspecte ale vieţii .
Astfel, poemul liric „Vlaška čobanica” (s.n. – „Românca păzind oi pe câmp”) descrie dialogul a doi tineri – un băiat croat şi o fată româncă – ce se întâlnesc pe câmp păzind oile . Tânăra păstoriţă româncă îi relatează, plângând, singurătatea în care se află ca urmare a faptului că fraţii ei sunt plecaţi la oaste .
În aceeaşi ordine de idei baladele croate reliefează şi eroii români, precum Ştefan cel Mare - domnitor şi conducător militar care în secolul XV s-a evidenţiat în faţa Europei în luptele cu turcii, aşa cum se desprinde din balada „Stefan, vojvoda volonski” (s.n. – „Ştefan – domnitorul românilor”), sau victoria ruso-română în războiul contra Imperiului Otoman din 1877-1878, aşa cum se reflectă în baladele „Boj kod Plevne” (s.n. – „Lupta de la Plevna”) şi „Turci gube Plevne” (s.n. – „Turcii pierd Plevna”) .
Tot din capitolele anterioare s-a subliniat şi ideea că localităţile croate din Banatul Montan sunt compacte din punct de vedere etnic – locuite doar de etnici croaţi - ceea ce nu exclude prezenţa şi a unor familii de rromi, viaţa acestora fiind parte integrantă a vieţii cotidiene a locuitorilor majoritari . Astfel în culegerea menţionată deja, se regăsesc şi poeme care reflectă viaţa acestei comunităţi, precum e poemul liric „Cigančici maleni” (s.n. – „Copiii rromi”) în care, între altele, se descrie modul de preparare a unor mâncăruri pe bază de carne de pasăre .
De asemenea, în aceeaşi ordine de idei se înscrie şi poemul liric „Hei, sviraj mi, cigo” (s.n. – „Cântă-mi, ţigane”), în care sunt evidenţiate calităţile de lăutari populari ale membrilor etniei rrome, aceştia fiind cei care au reprezentat muzica folosită în momentele de sărbătoare din viaţa comunităţii – nuntă, botez, la rugi, joc în zilele de duminică etc .
Alt mijloc prin care percepţiile pozitive reciproce s-au manifestat pregnant a fost şi este publicaţia bilingvă româno-croată a Uniunii Croaţilor din România, cu apariţie lunară, „Hrvatska grančica” (s.n. – „Rămurica croată”) .
De-a lungul celor 11 ani scurşi de la apariţia sa, în coloanele acestei reviste s-au regăsit articole care au reflectat activităţi comune ale comunităţii croate cu cele aparţinând celorlalte etnii din Caraş-Severin - cehă, germană, maghiară, rromă, sârbă şi ucraineană - precum „Festivalul de folclor interetnic”, „Zilele tineretului comunitar”, „Didactica învăţământului minoritar” etc - activităţi prin care s-a promovat inter/multiculturalitatea .